înoți cu toți neuronii în brațe,
înaintezi
între două oglinzi imense de apă.

dincolo, te așteaptă o lumină
care nu aparține nimănui,
un miros slab de rugină.

îți atingi pieptul —
organul e la locul lui,
dar niciun răspuns.

de departe se aude o voce,
poate a ta,
poate a celui care ai fost:

nu se moare aici,
doar se amână.

pereții respiră încet,
ferestrele nu arată nici măcar absența.
le deschizi și, în tine,
cade o tăcere
tăiată în felii egale.

începi să numeri pașii:
memoria.
carnea.
frica.
și te oprești.

strigi,

strigătul îți rămâne prins
între dinți.

nimic din ce ai iubit.

te ridici.

în jur o ordine impecabilă.
o casă în care nu te mai recunoști.